Eu, când vorbesc prostii, nu fluier!

Dădeam să intru în scara blocului în care am locuit câțiva ani. Suficienți, cât să-mi cunosc, binișor, anumiți vecini și să mă înțeleg foarte bine cu o parte dintre ei. O față zâmbitoare și bucuroasă că mă vede mă întâmpină de cealaltă parte a ușii cu geam fumuriu. Adevăru-i că mă bucur și eu și numai pentru faptul că reușesc să mai stârnesc un zâmbet, dacă nu din alte motive. Deși am și de-alea. Și-mi spune fosta mea vecină cu cât drag îmi citește blogul, cât îi place cum scriu. Mă emoționez, că nu mă așteptam la o asemenea mărturisire, să fiu sinceră. Și-i mulțumesc frumos, gândindu-mă că am tot mai mulți cititori care mă cunosc personal, știu exact cine-i cea care scrie, pentru că dă Macho cu postările mele de pereții feisbucului.

Nu mai știu – veți înțelege imediat de ce – cum am ajuns să povestim despre mama ei, care-a plecat într-o țară străină să lucreze, sătulă să înghită mizerii pe-aici. Îi spun c-a făcut foarte bine, că a ales un loc frumos, țărișoara respectivă fiindu-mi și mie o țintă într-un viitor incert.

– Păi, da! S-o vezi, arată mai bine ca mine! continuă ea, entuziasmată.

– Nu mă mir! îi ripostez eu, fără să clipesc.

Observ o oarecare pauză în mimica interlocutoarei mele, dar încă nu înțeleg eu exact ce-am zis. Rămăsesem cuplată pe ce-am vrut să spun, că românii care aleg să trăiască într-o țară civilizată și nu dau la sapă sau fac foamea pe-acolo, arată mult mai bine decât conaționalii – egali ca vârstă – lor de pe plaiuri mioritice. Abia după ce-o salut și-i spun că mi-ar plăcea să mai stăm la o poveste (serios, chiar am tupeu!) și mă lovește răcoarea din interiorul apartamentului peste neuroană, mă trăznește înțelegerea completă a situației. Fata n-avea cum să priceapă că-s schiloadă la minte, mai ales dacă a apucat să mă laude nițel și să-mi provoace un mic tremur interior! Vai!

Îl interpelez iute pe Macho, care asistase la discuție, întrebându-l dacă e posibil să se fi înțeles -aiurea- cum că mi se pare normal să arate mama ei mai bine ca ea. El râde și îmi răspunde că se întreba ce-i cu mine, de unde mă lovise atâta răutate, dintr-o dată. Brrrrr, îi arăt un canin și simt o nevoie subită să-mi izbesc prostul de-un copac. Amân momentul, numai ca să fiu sigură că nu uit să scriu despre asta și să lansez o invitație la o limonadă -sau altceva-, ca să demonstrez că eu, de felul meu, vorbesc tot mai prost! Nu pot decât să sper că va mai intra vreodată pe blog. În spatele speranței stă gândul că-i o fată faină și deșteaptă și că se amuză și ea de hilarul situației!

P.S. Mă gândesc să dau o comandă pentru un tricou și să-mi iau și-un fluier. Să știu o treabă!

Related Posts

About The Author