Despre SuperBlog, cu nerăbdare!

Atunci când doamna dirigintă m-a luat deoparte, în toiul petrecerii de absolvire a liceului, și mi-a spus că trebuie să adresez câteva cuvinte invitaților prezenți, s-a gândit că trebuie să știu să vorbesc frumos, doar în scris mi-au ieșit câteva compuneri mai de Doamne-ajută! Revelația serii a fost că, deși eram perfect familiarizată cu vreo zece cuvinte din limba noastră cea de toate zilele, în toiul mini-discursului m-am împiedicat doar de trei dintre ele, pe care le-am tot rostit, schimbându-le ordinea. Aceste cuvinte au fost: bac – nu, nu bacalaureat! -, succes și facultate. N-am avut nici măcar inspirația cea de pe urmă de a-mi lăsa colegul deștept și chipeș, pe care-l țineam bine de braț, la microfon.

Atunci când Claudia Pătrașcu mi-a propus să vorbesc la Radio Lynx despre SuperBlog, hehehehe, deja știam exact ce tip de varză sunt în materie de comunicare verbală, dar Miss Speranța mi-a dat ghes, păcălindu-mă că-mi asigură spatele. Am crezut-o. Să-mi fie învățătură de minte și să nu-i mai deschid ușa în veci!

M-am închis – da, cu cheia – în dormitorul matrimonial și-am așteptat telefonul. Apoi, m-am simțit chiar detașată în timpul convorbirii, poate prea detașată. Când am închis, aveam un zâmbet larg pe față și eram roșie-n obraji. Hai, că n-a fost atât de greu, mi-am șoptit amabilă.

Problema și-a vârât căpșorul când mi-a trântit Macho în urechile-mi fine înregistrarea. S-a gândit el că-mi va plăcea să mă am întru nemurire! Ah! De la petrecerea de absolvire, până în momentul de față au trecut mulți ani, dar bagajul meu de cuvinte tot tânăr și repetitiv a rămas! Unde ești tu, dicție, că te-aș vrea și în ograda mea? Să vă explic. Se dă cuvântul toate. Încercați să-l pronunțați cu toate rotunjimile vocalelor. Frumos! Acum, pronunțați doar ce-i sub linie: toate! Așa-mi articulez eu vorbele. Și mai adaug un puternic accent ardelenesc! Un deliciu! Mi-am pregătit creioanele, atâta doar că nu pot țipa cu ele-ntre dinți și mă simt cam tartoriță zilele astea!

M-a întrebat Eglantina despre gospodivă și-am bâjbâit un răspuns dezarticulat. Adică, mai mult n-am răspuns și aș cita exact ce-am zis, dacă m-ar ține nervii să mă mai ascult o dată. Dar s-a rupt plasa, c-au urcat prea mulți, și n-am apucat să fredonez cântecelul cu : Un nervișor/ Se legăna /Pe o pânză de păianjen /Și pentru că/ Pânza nu s-a rupt, / A mai chemat un nervișor! Doi! / Doi nervișori/ Se legănau… Plus că nu-i deloc interesant, mai bine vă scriu ce mi-a zis Macho al meu, după: ”Gospodiva-i tipa care, cu unghiile proaspăt făcute, cu părul pe bigudiuri, țigara-ntre dinți și pruncul în brațe, învârte cu o lingură de lemn în oala cu mâncare de pe foc!”

De ce-am făcut introducerea de mai sus? Ca să vă anunț pe această cale că particip – iar! – la SuperBlog. Și să vă invit și pe voi! Nu știu să vă spun de ce ar trebui să veniți, dar știu să vă spun de ce aștept eu cu nerăbdare să mă desfășor pe teme date.

Pentru că în cadrul competiției am avut momente în care m-am simțit talentată. Momente în care m-am simțit deșteaptă. Momente în care m-am simțit apreciată. Momente în care am râs cu poftă. Momente în care am simțit că pot. Momente în care am trăit așa cum mi-ar plăcea să trăiesc în fiecare clipă.  Pentru că mi-e dor de momentele acelea și le vreau înapoi. Pentru că ele nu vin oricum, nu vin din interiorul meu, așa cum îmi tot spune o prietenă bună că ar trebui să mi se întâmple, ci doar aduse de alții. Din interiorul meu vin critici cu pancarte. Iar gospodiva e, de fapt, modul meu de-a mă lua la mișto până învăț să mă iau în serios.

Related Posts

About The Author